Lumea după Green Deal : SUA, China și noua geopolitică a tranziției climatice – InfoCons Protecția Mediului – Fii un Exemplu – Adriana Calcan
Lumea după Green Deal: SUA, China și noua geopolitică a tranziției climatice – InfoCons Protecția Mediului – Fii un Exemplu – Adriana Calcan
Retragerea SUA din Acordul de la Paris, ascensiunea Chinei în tehnologiile verzi și poziționarea Indiei schimbă echilibrul global: mai există o agendă climatică comună sau intrăm într-o eră a tranzițiilor diferite?
Green Deal-ul european a fost construit într-un context în care schimbările climatice păreau să creeze o direcție comună pentru marile economii ale lumii.
Europa și-a propus neutralitatea climatică până în 2050. Statele Unite au revenit în Acordul de la Paris. China și-a anunțat obiectivele pentru atingerea neutralității carbonului. Investițiile în energie regenerabilă au crescut, iar tranziția energetică a devenit o temă centrală a politicilor economice.
În 2026, această imagine este mult mai fragmentată.
Uniunea Europeană își păstrează angajamentele climatice și continuă să susțină Acordul de la Paris. Statele Unite au revenit la o politică federală mult mai puțin orientată spre decarbonizare și au ieșit din Acordul de la Paris. China continuă să investească masiv în tehnologii curate și să participe la cooperarea climatică internațională, în timp ce India și economiile emergente își construiesc propriile trasee, în care obiectivele climatice trebuie echilibrate cu dezvoltarea economică și accesul la energie.
Rezultatul este o lume în care tranziția verde continuă, dar nu mai are un singur centru de comandă.
SUA: schimbarea de direcție de la Washington
Una dintre cele mai importante schimbări ale ultimilor doi ani este poziția administrației Donald Trump.
În ianuarie 2025, Statele Unite au inițiat retragerea din Acordul de la Paris, iar retragerea a devenit efectivă în ianuarie 2026. Potrivit Agenției Internaționale pentru Energie, această decizie a însemnat și abandonarea angajamentelor climatice asumate de SUA în 2021 și 2024.
Schimbarea este importantă nu doar prin efectul asupra politicii americane, ci și prin consecințele geopolitice.
SUA a fost unul dintre actorii esențiali ai negocierilor climatice internaționale. Retragerea sa reduce nivelul de coordonare dintre cele mai mari economii și modifică raportul de forțe în negocierile globale.
Dar retragerea guvernului federal american nu înseamnă că toate investițiile și toate politicile climatice din SUA dispar.
Statele americane, companiile, investitorii și instituțiile financiare își păstrează propriile strategii, iar infrastructura energetică și industrială construită în perioada anterioară continuă să existe.
De aceea, imaginea SUA este mai complexă decât o simplă retragere din tranziția energetică.
La nivel federal, direcția s-a schimbat. La nivel economic, tranziția tehnologică nu poate fi pur și simplu inversată.
Ce înseamnă retragerea SUA pentru restul lumii
Absența Statelor Unite schimbă în primul rând dimensiunea politică a cooperării climatice.
Acordul de la Paris rămâne în vigoare și este în continuare cadrul central al cooperării internaționale. Însă una dintre cele mai mari economii ale lumii nu mai participă în același mod la mecanismul de angajamente naționale.
Pentru UE, aceasta reprezintă o provocare diplomatică.
Europa încearcă să mențină cooperarea multilaterală și să convingă celelalte mari economii să își păstreze sau să își consolideze obiectivele climatice.
Consiliul UE a reconfirmat în aprilie 2026 că Uniunea dorește să continue să joace un rol de lider în acțiunea climatică globală și să susțină cadrul ONU și Acordul de la Paris.
Întrebarea este dacă leadershipul european poate produce rezultate globale într-o perioadă în care Statele Unite aleg o altă direcție.
China: celălalt mare pol al tranziției
China ocupă o poziție aparte.
Este una dintre cele mai mari surse de emisii la nivel global, dar în același timp este unul dintre cei mai importanți producători și investitori în tehnologii curate.
Panouri fotovoltaice, baterii, vehicule electrice, componente pentru turbine eoliene și alte tehnologii ale tranziției energetice sunt domenii în care China are o poziție industrială puternică.
Această realitate face ca politica climatică a Chinei să aibă două dimensiuni.
Pe de o parte, există obiectivele climatice și participarea la cooperarea internațională.
Pe de altă parte, există politica industrială și dorința de a ocupa poziții dominante în industriile viitorului.
Tocmai de aceea, China nu poate fi analizată doar ca un actor climatic.
Este, în același timp, un actor climatic, energetic și industrial.
UE și China: competiție și cooperare
Relația dintre Europa și China este una dintre cele mai importante pentru viitorul tranziției globale.
Cele două părți concurează în anumite domenii industriale, dar cooperează în privința schimbărilor climatice.
Într-o declarație comună din 2025, UE și China au reafirmat rolul central al Convenției-cadru a ONU privind schimbările climatice și al Acordului de la Paris și au subliniat importanța cooperării în tranziția verde.
În 2026, această cooperare rămâne relevantă.
Pentru Europa, China este în același timp partener în negocierile climatice și competitor industrial.
Pentru China, relația cu UE oferă un canal important de cooperare internațională într-un moment în care SUA s-a retras din Acordul de la Paris.
Această situație poate produce o configurație geopolitică interesantă: UE și China pot coopera pe climă chiar atunci când concurează pe tehnologie și industrie.
India: tranziția într-o economie în dezvoltare
India reprezintă un alt exemplu important.
Spre deosebire de Europa, care are o economie matură și un nivel ridicat de acces la energie, India trebuie să combine obiectivele climatice cu necesitatea de a extinde accesul la energie și de a susține dezvoltarea economică.
De aceea, tranziția indiană nu poate urma exact modelul european.
În ianuarie 2026, UE și India au reafirmat importanța Acordului de la Paris și au convenit să consolideze cooperarea pentru tranziția energetică și reziliența energetică.
India devine astfel un exemplu al modului în care agenda climatică globală trebuie adaptată realităților economiilor emergente.
Nu toate țările pot avea aceeași viteză, aceleași costuri și aceleași priorități.
Și restul lumii?
Datele Agenției Internaționale pentru Energie arată o imagine mixtă.
Până la 27 martie 2026, peste 130 de țări depuseseră noi contribuții climatice naționale pentru 2035. Împreună, acestea acoperă aproape 75% din emisiile globale de gaze cu efect de seră provenite din energie.
Acest lucru arată că retragerea SUA nu a determinat abandonarea generală a politicilor climatice.
Dar există o problemă.
Potrivit IEA, noile angajamente nu indică, în ansamblu, un ritm anual de reducere a emisiilor semnificativ mai mare decât cel rezultat din angajamentele anterioare pentru 2030.
Cu alte cuvinte, lumea continuă să își asume obiective climatice, dar ritmul colectiv al acțiunii nu s-a accelerat suficient.
Aceasta este una dintre marile provocări ale actualei etape.
Green Deal nu mai este un model global unic
Europa a fost una dintre primele regiuni care a construit un cadru legislativ amplu pentru tranziția verde.
Dar celelalte economii nu copiază pur și simplu modelul european.
SUA pune accent mai mare pe securitatea energetică și competitivitatea economică.
China combină obiectivele climatice cu politica industrială și dezvoltarea tehnologiilor curate.
India pune accent pe dezvoltare, acces la energie și tranziție graduală.
Alte economii emergente solicită finanțare și transfer de tehnologie pentru a putea reduce emisiile fără a compromite dezvoltarea economică.
De aici rezultă o schimbare importantă:
nu mai vorbim despre o singură tranziție verde globală, ci despre mai multe tranziții care trebuie să funcționeze în paralel.
Poate Europa să fie singura voce climatică puternică?
Europa poate avea o influență semnificativă, dar nu poate realiza singură obiectivele climatice globale.
UE are însă un instrument important: dimensiunea pieței sale.
Prin reguli privind carbonul, produsele, energia, investițiile și lanțurile de aprovizionare, Europa poate influența comportamentul companiilor din afara Uniunii care vor să aibă acces la piața europeană.
Acest efect poate fi observat în dezvoltarea mecanismelor de tarifare a carbonului.
Comisia Europeană arată că mecanismele de tarifare a carbonului acopereau aproximativ 28% din emisiile globale în 2025, față de 24% în 2024. China își extinde sistemul de comercializare a certificatelor de emisii, iar Japonia, India și Mexic fac, de asemenea, pași în dezvoltarea unor mecanisme de tarifare a carbonului.
Prin urmare, influența UE depășește granițele sale.
Dar influența nu este același lucru cu controlul.
Noua competiție nu este doar pentru reducerea emisiilor
Un aspect esențial al noii geopolitici climatice este că tranziția energetică a devenit și o competiție economică.
Cine produce bateriile?
Cine controlează lanțurile de aprovizionare?
Cine produce echipamentele pentru energie regenerabilă?
Cine deține tehnologia?
Cine controlează materiile prime?
Cine stabilește standardele?
Cine poate produce energie curată la un cost competitiv?
Aceste întrebări explică de ce politica climatică este tot mai strâns legată de politica industrială și de securitatea națională.
Pentru Europa, Green Deal nu mai poate fi separat de competitivitatea industriei europene.
Pentru SUA, politica energetică este legată de independența și securitatea energetică.
Pentru China, tranziția verde este și o strategie industrială.
Pentru India, este legată de dezvoltare și securitate energetică.
Ce urmează pentru cooperarea internațională?
În 2026, cooperarea climatică internațională nu a dispărut.
Dar a devenit mai dificilă.
Acordul de la Paris continuă să fie cadrul central, iar majoritatea statelor continuă să își formuleze obiective climatice.
În același timp, retragerea SUA, competiția economică dintre marile puteri și diferențele dintre economiile dezvoltate și cele emergente fac mult mai dificilă stabilirea unui ritm comun.
COP31, programată pentru noiembrie 2026 în Antalya, va fi un test important pentru această nouă etapă a cooperării climatice. UE afirmă că va continua să susțină implementarea Acordului de la Paris și obiectivul de limitare a creșterii temperaturii globale, în timp ce recunoaște că pragul de 1,5°C va fi depășit temporar.
O lume cu mai multe modele de tranziție
Poate cea mai importantă concluzie este că lumea nu a renunțat la tranziția verde, dar nici nu mai avansează într-o singură direcție.
Europa continuă să construiască un model bazat pe reglementare, reducerea emisiilor și politici industriale verzi.
China combină decarbonizarea cu dezvoltarea tehnologică și industrială.
SUA, la nivel federal, a făcut o schimbare majoră de direcție.
India și alte economii emergente încearcă să găsească un echilibru între climă, dezvoltare și accesul la energie.
Această fragmentare nu înseamnă neapărat sfârșitul tranziției climatice.
Înseamnă însă că viitorul ei nu va fi decis de o singură regiune sau de un singur model politic.
Europa poate rămâne una dintre vocile importante ale tranziției globale. Dar pentru ca obiectivele climatice să producă efecte la scară mondială, va fi nevoie de cooperare între marile economii, de investiții, tehnologii și reguli care să poată funcționa dincolo de frontiere.
În noua realitate geopolitică, întrebarea nu mai este doar dacă lumea va face tranziția verde.
Întrebarea este cine o va conduce, cine va suporta costurile și cine va controla tehnologiile care vor defini economia de după combustibilii fosili.
Autor: Adriana Calcan
Semnătura : Departamentul InfoCons Protecția Mediului – Fii un Exemplu
