Arhiva tag-ul pentru: reciclare

SGR și reciclarea în România: cât am recuperat din decalajul european – InfoCons Protecția Mediului – Fii un Exemplu – Adriana Calcan

Sistemul de Garanție-Returnare a schimbat rapid modul în care românii colectează ambalajele de băuturi. Provocarea următoare este ca acest succes să se transforme într-un progres real pentru întregul sistem de reciclare.

România a făcut, prin SGR, un pas important într-o zonă în care rezultatele au fost mult timp sub potențialul european. Ratele de returnare arată că, atunci când infrastructura este accesibilă și regulile sunt clare, comportamentul consumatorilor se poate schimba rapid. Dar SGR acoperă doar o parte din problema deșeurilor de ambalaje. Diferența față de statele europene cu performanțe ridicate se vede în continuare la reciclarea ambalajelor în ansamblu și, mai ales, în capacitatea de a transforma deșeurile colectate în materii prime pentru economie.

SGR a schimbat ecuația colectării

Înainte de SGR, ambalajele de băuturi făceau parte dintr-un sistem de colectare separată care, în multe zone, era dificil de utilizat și cu rezultate inegale. Introducerea garanției a schimbat însă relația dintre consumator și ambalaj.

Returnarea a devenit o acțiune concretă, cu un stimulent financiar direct și cu o infrastructură dedicată. Consumatorul nu mai trebuie doar să „știe" că un ambalaj trebuie reciclat. Are un motiv clar să îl returneze și un mecanism simplu prin care o poate face.

Conform datelor publicate de RetuRO, în primele șapte luni din 2026, ratele de returnare au ajuns la aproximativ 80% pentru ambalajele din plastic, 81% pentru metal și 85% pentru sticlă.

Este una dintre cele mai importante schimbări produse în ultimii ani în zona gestionării deșeurilor din România.

Dar SGR nu înseamnă reciclarea României

Aici apare o distincție esențială.

Performanța SGR trebuie analizată separat de rata generală de reciclare a deșeurilor de ambalaje. Sistemul se concentrează pe ambalajele de băuturi eligibile, în timp ce economia ambalajelor este mult mai largă: hârtie și carton, alte tipuri de plastic, metal, sticlă, lemn și ambalaje complexe.

Potrivit datelor Eurostat privind deșeurile de ambalaje, rata de reciclare a deșeurilor de ambalaje în Uniunea Europeană a fost de 67,5% în 2023. Pentru România, cea mai recentă valoare disponibilă în aceeași serie era de 37,3%, pentru 2022.

Diferența este relevantă nu doar ca statistică, ci și ca indicator al maturității sistemului.

Conform Eurostat, Belgia a raportat o rată de reciclare a ambalajelor de 79,7%, Țările de Jos 75,8%, Italia 75,6%, iar Cehia 74,8%. Slovenia, Slovacia și Spania se aflau, de asemenea, peste pragul de 70% în datele Eurostat.

România are, prin urmare, încă un drum important de parcurs.

Europa nu mai vorbește doar despre colectare

Direcția europeană s-a schimbat și ea. Accentul nu mai este pus exclusiv pe cât colectăm, ci pe cât reciclăm și, mai ales, pe cât material recuperat reușim să reintroducem în economie.

Un exemplu este plasticul. Potrivit Eurostat, în 2023 rata de reciclare a ambalajelor din plastic la nivelul UE a fost de 42,1%. Belgia a ajuns la 59,5%, Letonia la 59,2%, iar Slovacia la 54,1%.

Datele arată și cât de diferite sunt performanțele între state. România nu are nevoie doar să colecteze mai mult, ci să dezvolte întregul lanț care urmează colectării: sortare, reciclare, procesare și utilizarea materialului reciclat.

Lecția SGR: sistemul contează

Poate cea mai importantă lecție oferită de SGR este una care depășește domeniul ambalajelor.

Timp de ani, discuția despre reciclare a fost concentrată în mare parte asupra comportamentului consumatorului. SGR demonstrează că responsabilitatea individuală funcționează mult mai bine atunci când este susținută de infrastructură, reguli clare și un mecanism simplu.

Consumatorului i se cere să facă un singur lucru: să returneze ambalajul. În spatele acestui gest există însă un sistem logistic și operațional complex.

Această logică poate fi extinsă și în afara SGR. Colectarea separată nu poate depinde exclusiv de bunăvoința oamenilor. Are nevoie de containere disponibile, sisteme de ridicare eficiente, sortare performantă, trasabilitate și capacități reale de reciclare.

De la ambalaj returnat la materie primă

Aici se află următoarea provocare pentru România.

Un ambalaj returnat nu este încă un ambalaj reciclat. Este o resursă colectată, care trebuie să parcurgă mai multe etape înainte de a deveni din nou materie primă.

Această diferență este esențială pentru dezvoltarea unei economii circulare.

Dacă România reușește să colecteze volume mari, dar nu dispune de suficiente capacități pentru procesarea lor, o parte din valoarea economică a materialelor se pierde. În schimb, dacă materialele recuperate sunt transformate în materii prime secundare și reintră în producție, reciclarea devine mai mult decât o obligație de mediu: devine parte din economie.

Este și motivul pentru care performanța României trebuie măsurată dincolo de numărul de ambalaje returnate.

Un decalaj care nu se rezolvă doar prin SGR

România are nevoie de SGR, dar are nevoie și de un sistem de reciclare care să funcționeze dincolo de acesta.

Potrivit datelor Eurostat privind utilizarea circulară a materialelor, în 2023, 11,8% din materialele utilizate în economia UE proveneau din materiale reciclate. România avea o rată de numai 1,3%, în timp ce Țările de Jos ajungeau la 30,6%, iar Italia la 20,8%.

Această diferență spune ceva important: problema României nu este doar cât de mult deșeu colectează, ci cât de puțin material reciclat reușește să readucă în economie.

Ce urmează după SGR?

SGR poate fi privit ca un laborator în care România a demonstrat că un sistem bine construit poate schimba rapid comportamente și poate crea fluxuri distincte de materiale.

Următoarea etapă este folosirea acestei experiențe pentru restul economiei circulare.

Asta înseamnă investiții în reciclare, dezvoltarea pieței pentru materii prime secundare, stimularea utilizării conținutului reciclat și o mai bună legătură între producători, colectori, reciclatori și industrie.

În același timp, România trebuie să privească reciclarea într-un context european în care cerințele privind ambalajele devin tot mai stricte. Pentru companii, materialele reciclate nu mai reprezintă doar o temă de sustenabilitate, ci devin o componentă a strategiei de producție și de competitivitate.

România a făcut primul pas. Urmează partea dificilă

SGR schimbă deja modul în care România colectează ambalajele de băuturi și oferă un exemplu concret despre ce poate produce un sistem coerent.

Dar succesul SGR nu trebuie confundat cu rezolvarea problemei reciclării.

Datele Eurostat arată că România rămâne în urma multor state europene la reciclarea ambalajelor și la utilizarea circulară a materialelor. Tocmai de aceea, următorul obiectiv nu ar trebui să fie doar să returnăm mai multe ambalaje, ci să construim un lanț complet în care materialele colectate sunt sortate, reciclate și reintroduse în economie.

SGR a demonstrat că schimbarea este posibilă. Acum, provocarea este să facem din această experiență un model pentru întregul sistem de reciclare.

Autor: Adriana Calcan

Semnătura : Departamentul InfoCons Protecția Mediului – Fii un Exemplu

Reciclarea începe acasă: de ce colectarea la sursă face diferența – InfoCons Protecția Mediului – Fii un Exemplu – Adriana Calcan

Colectarea la sursă nu este doar despre deșeuri. Este despre cum construim un sistem care funcționează.

Când vorbim despre reciclare, avem tendința să ne uităm la containerele colorate, la campaniile de informare sau la imaginile cu centre moderne de sortare. Dar adevărata reciclare începe mult mai devreme: în momentul în care un om aruncă un ambalaj.

Acolo se decide, de multe ori, dacă acel material va deveni din nou materie primă sau dacă va ajunge, în cele din urmă, deșeu rezidual.

România are încă un drum important de parcurs. Potrivit Agenției Europene de Mediu, rata de reciclare a deșeurilor municipale din România rămâne mult sub media europeană. Diferențele dintre state sunt mari și nu țin doar de cât de „conștienți" sunt cetățenii. Țin de infrastructură, de reguli, de organizarea serviciului public, de investiții, de colectarea separată și, nu în ultimul rând, de cât de ușor îi este unui om să facă ceea ce i se cere.

De aceea, întrebarea corectă nu este doar „Reciclăm sau nu reciclăm?", ci „Cum este organizat întregul sistem de la momentul în care deșeul apare până la transformarea lui în resursă?"

Colectarea la sursă este primul pas

Un sistem eficient de reciclare începe cu separarea deșeurilor acolo unde acestea sunt generate: în gospodărie, la birou, în magazin, în școală, în instituție.

Hârtia și cartonul, plasticul și metalul, sticla și biodeșeurile trebuie să poată urma trasee cât mai clare și separate.

De ce este atât de important?

Pentru că un material reciclabil curat și separat are o valoare foarte diferită față de același material amestecat cu resturi alimentare, lichide sau alte deșeuri. Cu cât fracțiile sunt mai bine separate de la început, cu atât cresc șansele ca ele să poată fi sortate și valorificate eficient.

Și aici apare una dintre marile lecții pe care România le poate învăța din experiența altor state europene: cetățeanul nu trebuie privit ca ultima verigă a unui sistem complicat, ci ca primul partener al sistemului.

Asta înseamnă recipiente suficiente, amplasate convenabil, reguli simple și informații clare.

România și alte țări: diferența nu este doar în mentalitate

Este ușor să spunem că în alte țări „oamenii reciclează mai mult pentru că sunt mai responsabili". Realitatea este mai complexă.

În statele cu rezultate bune există, de regulă, un întreg mecanism care susține comportamentul individual: infrastructură, colectare separată, instalații de sortare și tratare, sisteme de responsabilitate pentru producători, reguli și controale, precum și stimulente economice.

România are deja cadrul legislativ pentru colectarea separată. Problema este că o lege bună nu produce singură o reciclare bună.

Între regulă și rezultat trebuie să existe infrastructură, continuitate și verificarea întregului lanț.

Nu este suficient să avem containere dacă acestea sunt prea puține, prea departe sau dacă utilizatorul nu știe exact ce trebuie să pună în fiecare. Nu este suficient nici ca deșeurile să fie separate în gospodărie dacă, mai departe, sistemul de transport și sortare nu păstrează aceste fluxuri separat.

Reciclarea nu este o acțiune izolată. Este un lanț. Dacă o verigă este slabă, întregul sistem pierde.

Ce ar însemna un sistem ideal?

Un sistem ideal nu înseamnă neapărat că fiecare localitate trebuie să copieze modelul unei alte țări.

Un oraș mare are alte nevoi decât un sat. Un cartier de blocuri are alte soluții decât o zonă de case. Un centru urban dens are nevoie de o infrastructură diferită față de o comunitate rurală.

Dar câteva principii pot fi universale.

În primul rând, colectarea separată trebuie să fie simplă. Cetățeanul trebuie să știe fără dubii unde ajunge fiecare tip de deșeu.

În al doilea rând, infrastructura trebuie să fie suficient de aproape. Dacă un punct de colectare este prea departe, sortarea devine o obligație dificilă, nu un gest firesc.

În al treilea rând, fracțiile trebuie păstrate separat și după colectare. Altfel, efortul făcut de cetățean își pierde sensul.

În al patrulea rând, biodeșeurile trebuie tratate ca o resursă. Resturile alimentare și vegetale pot fi transformate prin compostare sau digestie anaerobă, în loc să fie pur și simplu depozitate.

În al cincilea rând, sistemul trebuie măsurat. Cât colectăm? Cât sortăm? Cât se reciclează efectiv? Cât ajunge la depozitare? Cât costă întregul proces?

Fără aceste date, riscăm să confundăm cantitatea colectată cu reciclarea propriu-zisă.

Nu putem pune toată responsabilitatea pe cetățean

Există o lecție importantă aici.

Da, fiecare dintre noi are o responsabilitate. Un ambalaj pus în recipientul greșit poate contamina o cantitate mult mai mare de materiale.

Dar responsabilitatea trebuie împărțită între toți cei care participă la circuit: cetățeni, autorități locale, operatori de salubritate, producători, comercianți și industria reciclării.

România are nevoie de o cultură a reciclării, dar cultura nu se construiește doar prin afișe.

Se construiește prin predictibilitate.

Dacă omul știe ce se întâmplă cu deșeul după ce îl separă, dacă vede că sistemul funcționează, dacă recipientele sunt disponibile și dacă regulile sunt aceleași de la o zi la alta, comportamentul se poate schimba.

Instrumentele economice pot conta, de asemenea. Un sistem în care costul serviciului ține cont de cantitatea de deșeu rezidual generată poate crea stimulente pentru separarea corectă și reducerea deșeurilor, dacă este implementat transparent și corect.

Reciclarea nu este destinația finală

Poate că trebuie să schimbăm puțin și felul în care vorbim despre deșeuri.

Ideal ar fi să nu producem atât de multe deșeuri.

Apoi să refolosim ceea ce poate fi refolosit.

Abia după aceea să reciclăm ceea ce nu mai poate fi utilizat în forma inițială.

Reciclarea este importantă, dar nu poate rezolva singură problema consumului excesiv și a ambalajelor inutile.

Economia circulară pornește de la ideea că materialele trebuie să rămână cât mai mult timp în circuitul economic. Un produs ar trebui conceput astfel încât să poată fi reparat, refolosit sau reciclat cât mai ușor.

În această ecuație, producătorul are o responsabilitate la fel de importantă ca utilizatorul.

Nu putem cere unui cetățean să recicleze perfect un ambalaj care, prin design, este aproape imposibil de reciclat.

România poate recupera decalajul

Diferențele dintre țările europene arată că rezultatele se pot schimba atunci când există politici coerente, infrastructură și investiții.

România nu trebuie să inventeze totul de la zero. Putem învăța din experiențele europene, putem adapta soluțiile la realitățile locale și putem investi nu doar în containere, ci în întregul lanț: colectare, transport separat, sortare, compostare, reciclare și valorificare.

Iar cetățeanul trebuie să primească ceva esențial în schimbul efortului său: încrederea că deșeul pe care l-a separat nu se întoarce, la capătul drumului, în același amestec.

Pentru că reciclarea începe în bucătăria noastră, dar nu se termină la container.

Ea continuă în camionul care colectează separat, în stația de sortare, în instalația de reciclare și, în cele din urmă, în produsul care folosește din nou materialul recuperat.

Un sistem bun nu îi cere cetățeanului să fie erou în fiecare zi. Îi oferă posibilitatea să facă lucrul corect, simplu și firesc.

Poate că acesta este, de fapt, standardul după care ar trebui să privim reciclarea în România: nu câte containere avem, ci cât de bine reușim să transformăm un gest simplu al fiecărui om într-un sistem care funcționează de la cap la coadă.

Autor: Adriana Calcan

Semnătura : Departamentul InfoCons Protecția Mediului – Fii un Exemplu

Reciclarea telefoanelor mobile: cât de mare este, de fapt, impactul unui telefon pe care nu îl mai folosim? – InfoCons Protecția Mediului – Fii un Exemplu – Adriana Calcan

De la metalele rare din interiorul unui smartphone la emisiile generate în producție și cantitatea redusă de telefoane care ajung efectiv în reciclare: de ce un telefon vechi nu este doar un obiect electronic, ci o sursă de resurse care poate reintra în economie

Avem tendința să privim telefonul mobil ca pe un produs aproape complet digital. Este mic, ușor, iar după câțiva ani poate deveni inutil pentru proprietarul său. În realitate, în spatele unui smartphone se află o cantitate importantă de materii prime, energie, apă, procese industriale și lanțuri globale de aprovizionare.

De aceea, momentul în care un telefon este înlocuit nu reprezintă sfârșitul poveștii sale. Poate fi începutul unei alte etape: reutilizare, recondiționare, recuperare de componente sau reciclare.

Problema este că milioane de telefoane rămân uitate în sertare sau ajung în fluxuri de deșeuri unde materialele valoroase nu mai sunt recuperate.

Datele internaționale arată cât de mare este decalajul. Potrivit *Global E-waste Monitor 2024*, categoria echipamentelor IT și de telecomunicații de mici dimensiuni – care include telefoane mobile, laptopuri, routere și dispozitive similare – a generat aproximativ 4,6 milioane de tone de deșeuri electronice, iar rata documentată de colectare și reciclare a fost de doar 22%.

Cu alte cuvinte, pentru fiecare 100 de kilograme din această categorie, doar aproximativ 22 de kilograme intră în fluxuri documentate de colectare și reciclare.

Un telefon mic poate avea o amprentă mare

Un smartphone conține zeci de materiale și elemente diferite: aluminiu, cupru, nichel, cobalt, litiu, staniu, zinc, metale rare și cantități mici de aur, argint sau alte materiale valoroase.

Valoarea unui telefon nu este, prin urmare, doar cea comercială. În interiorul său există materii prime care au fost extrase, procesate și transformate în componente electronice.

Când telefonul este reciclat corespunzător, aceste materiale pot fi recuperate și introduse din nou în economie, reducând nevoia de materii prime virgine.

În cazul anumitor materiale, ratele de recuperare pot fi ridicate atunci când dispozitivul este proiectat și demontat corespunzător. Un studiu citat de Fairphone privind reciclarea unui model de smartphone a identificat rate de recuperare de 80–98% pentru materiale precum aur, cupru, argint, cobalt, nichel, paladiu, platină, galiu, indiu și zinc, în funcție de material și de traseul tehnologic utilizat.

Asta arată de ce reciclarea nu este doar o metodă de eliminare a deșeurilor. Este, în esență, un proces de recuperare a resurselor.

Dar reciclarea nu rezolvă singură problema

Există o nuanță importantă.

Când vorbim despre sustenabilitatea telefoanelor, reciclarea este esențială, dar nu reprezintă întotdeauna intervenția cu cel mai mare impact.

O mare parte din amprenta de carbon a unui smartphone apare înainte ca acesta să fie vândut.

Potrivit datelor prezentate în Impact Report 2025 al Fairphone, până la 80% din amprenta de carbon a unui smartphone poate proveni din etapa de producție, de la extracția materiilor prime până la fabricarea componentelor și asamblare.

Acest procent este important pentru că schimbă perspectiva.

Dacă un telefon este aruncat după doi sau trei ani și înlocuit cu unul nou, se generează din nou o mare parte din impactul asociat producției unui dispozitiv.

Dacă telefonul este reparat și utilizat încă doi sau trei ani, necesitatea producerii unui nou dispozitiv poate fi amânată.

De aici rezultă o concluzie importantă pentru economia circulară: cel mai sustenabil telefon nu este neapărat cel care este reciclat cel mai bine, ci, în multe situații, cel care este folosit mai mult timp înainte de reciclare.

Durata de viață contează mai mult decât pare

Prelungirea duratei de utilizare poate avea un efect semnificativ asupra impactului total.

Fairphone estimează că extinderea duratei de viață a unui telefon până la cinci ani ar putea reduce emisiile asociate dispozitivului cu aproximativ 35%, în comparație cu un scenariu în care telefoanele sunt înlocuite mai rapid.

Este motivul pentru care reparabilitatea, disponibilitatea bateriilor și a pieselor de schimb, actualizările software și posibilitatea de recondiționare au devenit elemente importante în discuția despre telefoane sustenabile.

Un ecran schimbat sau o baterie înlocuită pot prelungi viața unui dispozitiv fără ca întregul telefon să fie înlocuit.

Ce se întâmplă cu telefoanele uitate în sertare?

Aici apare una dintre cele mai mari probleme ale economiei circulare.

Un telefon care nu mai este folosit, dar rămâne într-un sertar, nu produce automat un beneficiu de mediu. Resursele din interiorul său rămân blocate, iar un alt telefon poate fi produs între timp pentru a-l înlocui.

La nivel european, amploarea fenomenului este semnificativă. Fairphone estimează că în gospodăriile europene există aproximativ 642 de milioane de smartphone-uri neutilizate, dintre care circa 431 de milioane ar putea fi reciclate. Valoarea materialelor din aceste dispozitive este estimată la aproximativ 1,1 miliarde de euro.

Cifrele ilustrează o problemă economică la fel de importantă ca una de mediu: resursele există deja, dar nu se află acolo unde pot fi reutilizate.

Reutilizare, recondiționare, apoi reciclare

Un model circular eficient încearcă să păstreze produsul la cea mai mare valoare posibilă cât mai mult timp.

Ordinea poate fi simplă:

folosire mai îndelungată → reparare → reutilizare → recondiționare → recuperare de componente → reciclare.

Reciclarea apare la finalul ciclului, atunci când telefonul nu mai poate fi folosit în mod rezonabil.

Datele unui program de colectare Fairphone ilustrează această logică: în 2024, 63% dintre dispozitivele colectate au fost reutilizate, inclusiv prin recuperarea unor piese pentru reparații și recondiționarea unor telefoane.

Este un exemplu relevant pentru principiul economiei circulare: dacă un produs poate primi o a doua viață, reutilizarea poate păstra mai multă valoare decât dezmembrarea sa imediată pentru materiale.

De ce sunt telefoanele atât de importante pentru economia circulară?

Pentru că smartphone-ul concentrează într-un obiect foarte mic o combinație complexă de materiale.

Aurul, cuprul, cobaltul, nichelul, litiul, argintul și alte materiale sunt asociate unor procese de extracție și prelucrare care au propriul impact asupra mediului și comunităților.

Recuperarea lor din deșeurile electronice înseamnă că o parte din cererea viitoare poate fi acoperită din materiale deja aflate în economie.

Este una dintre ideile centrale ale economiei circulare: resursa nu trebuie considerată „deșeu” doar pentru că produsul care o conține nu mai este utilizat.

Reciclarea reduce și presiunea asupra materiilor prime

Reciclarea nu elimină nevoia de minerit și nici nu poate furniza instantaneu toate materialele necesare industriei electronice.

Dar poate contribui la reducerea necesarului de materii prime virgine.

Acest lucru devine cu atât mai important pe măsură ce cererea pentru tehnologii digitale, baterii, infrastructură energetică și alte echipamente electrice și electronice crește.

În cazul telefoanelor, valoarea reciclării vine tocmai din concentrarea unor materiale valoroase într-un volum relativ mic de echipamente.

Problema este colectarea.

Un telefon care nu ajunge într-un circuit formal de reutilizare sau reciclare nu poate contribui la această economie circulară.

Ce poate face consumatorul?

Impactul nu începe la centrul de reciclare, ci în momentul în care este luată decizia de a schimba telefonul.

Câteva reguli simple pot face diferența:

1. Folosește telefonul cât mai mult timp. Înlocuirea unui dispozitiv care încă funcționează generează un nou ciclu de producție.

2. Repară înainte de a înlocui. O baterie sau un ecran pot fi mai ușor de schimbat decât întregul dispozitiv.

3. Donează sau vinde telefonul funcțional. Un smartphone care nu mai este potrivit pentru primul proprietar poate fi util altcuiva.

4. Predă dispozitivul într-un sistem de colectare autorizat. Telefonul nu trebuie aruncat împreună cu deșeurile menajere.

5. Șterge datele personale înainte de predare. Reciclarea trebuie să meargă împreună cu protecția datelor.

Ce pot face companiile?

Pentru producători, discuția este mai amplă.

Un telefon proiectat pentru o durată de viață mai lungă, cu componente reparabile și piese disponibile, poate reduce presiunea asupra resurselor. Utilizarea materialelor reciclate poate reduce necesarul de materii prime virgine, iar programele de buy-back și take-back pot readuce dispozitivele în circuit.

Există deja exemple de producători care încearcă să aplice aceste principii. Fairphone, de exemplu, declară pentru modelul său Gen. 6 că peste 50% din greutatea dispozitivului provine din materiale fair sau reciclate, iar compania oferă un sistem prin care preia telefoane vechi pentru reutilizare, reparare sau reciclare.

Aceste exemple nu trebuie privite ca un standard universal pentru întreaga industrie, ci ca o demonstrație a faptului că designul produsului poate influența direct posibilitatea de reutilizare și reciclare.

Telefonul vechi nu este doar un deșeu

În spatele unui smartphone se află două realități care trebuie privite împreună.

Prima este impactul producției: extracția materiilor prime, fabricarea componentelor, energia și transportul.

A doua este oportunitatea economiei circulare: repararea, reutilizarea, recondiționarea și recuperarea materialelor.

Datele disponibile arată că până la 80% din amprenta de carbon poate fi concentrată în producție, în timp ce doar 22% din deșeurile provenite din categoria micilor echipamente IT și telecomunicații sunt documentate ca fiind colectate și reciclate.

Asta schimbă întrebarea.

Nu mai este suficient să ne întrebăm dacă telefonul nostru poate fi reciclat.

Trebuie să ne întrebăm cât timp îl putem folosi, dacă poate fi reparat, dacă poate primi o a doua viață și, atunci când nu mai poate fi utilizat, dacă materialele din el pot reintra în economie.

Pentru un obiect pe care îl schimbăm atât de des, telefonul mobil poate deveni una dintre cele mai concrete demonstrații ale economiei circulare: mai puțină extracție, mai puțină risipă și mai multă valoare păstrată în interiorul aceluiași produs.

Autor: Adriana Calcan

Semnătura : Departamentul InfoCons Protecția Mediului – Fii un Exemplu